Localitatea Călimăneşti este cunoscută încă din antichitate, găsindu-se pe teritoriul ei urme ale civilizaţiei dacilor. Încă de atunci au fost cunoscute efectele benefice ale apelor termale. În anul 138 romanii cucerind Dacia ridică aici un castru de apărare în locul numit Bivolari, sub poalele muntelui sfânt al dacilor, Kogaion (se presupune a fi muntele Cozia de astăzi), cunoscut sub numele de castrul roman “Arutela” - denumire dată în legătură cu denumirea romană a râului Olt - fiind un punct strategic al graniţei Limes Alutanus. Construcţia castrului a făcut ca în jurul lui să se dezvolte o aşezare rurală bine închegată şi bine dezvoltată pe ambele maluri ale Oltului.

Această obşte sătească se va destrăma în secolul V, fiind împărţită între conducătorii ei, Căliman, Şerban, Stoian şi Bogdan. În aceste părţi se formează noile aşezări, care se numesc Călimăneşti, pe locul actualului oraş, Şerbăneşti, pe dealul de sub Masivul Cozia şi Bogdăneşti la sud de actualul oraş pe malul drept al Oltului.            

Istoria Călimăneştiului este zbuciumată, fiind determinată de imprejurările istorice şi sociale din Evul mediu. Satul lui Căliman a luat fiinţă în jurul mănăstirii Cozia. Surse orale menţionează că mănăstirea Cozia a fost ridicată în apropierea unei alte mănăstiri ridicate de Negru Vodă, care se găseşte la poalele muntelui Basarab, ceva mai la nord de  mănăstirea Cozia.

La mijlocul sec. al XIX-lea, în jurul mănăstirii Cozia se găseau mai multe case mici, satul Cozia. Aceste case coboară pe poalele munţilor până spre apa Oltului. Localitatea sub denumirea Călimăneşti este atestată documentar prima dată la 20 mai 1388 într-un document dat de către domnitorul Mircea cel Bătrân. În acest document se menţionează: „A binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire la locul numit Călimăneşti pe Olt care a fost mai înainte satul boierului domniei Nan Udobă, pe care cu dragoste şi multă osârdie după voia domniei mele l-a înclinat mai înainte zisei mănăstiri”.

În dezvoltarea ansamblului urban Călimăneşti apele minerale au jucat un rol decisiv.

Varietatea lor din punct de vedere al compoziţiei minerale, compoziţiei chimice (sulfuroase, clorurate, sodice, calcice, magneziane, iodurate etc.), gradul de mineralizare (oli-gominerale, hipotone, izotone, hipertone), al temperaturii (reci şi termale) – şi efectele lor curative în afecţiunile digestive, renale, metabolice, reumatismale, alergice, dermatologice, au adus, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, notorietatea europeană a staţiunii Călimăneşti, prin medaliile obţinute la Expoziţia Universală de la Viena din 1873 şi prin medalia de aur şi „Diploma de Grand – Prix” obţinute la Bruxelles în anul 1893.

Foarte probabil, în termele romane era utilizată apa termală de la Bivolari, dar, cu certitudine, apele sulfuroase erau cunoscute şi utilizate la începutul secolului al XVI-lea, după cum atestă însemnările de la 1520, ale lui Gavriil Protul de la Sfântul Munte.

La începutul secolului al XIX-lea – conform însemnărilor dr. Ştefan Vasile Episcopescu, (Apele metalice ale României Mari) – “unii ţărani din Călimăneşti, au avut în casele lor, (...) pe Aga Iusuf şi pe Selim Bei din Rusciuc, cărora le făceau băi sulfuroase...”.  Procedura consta în încălzirea cu pietre arse în foc a apei transportate de la pârâul Puturoasa, în butoiaşe de lemn, iar baia se făcea în căzi de lemn şi era urmată de masaje cu uleiuri parfumate. Această modalitate de cură balneară se mai practica încă pe la jumătatea secolului al XX-lea.

Momentele determinante în istoria viitoarei staţiuni le constituie însă, descoperirea şi captarea Izvorului nr. 1 de la Căciulata şi recomandarea dr. Carol Davila, din 27 mai 1855, de a se înfiinţa la Călimăneşti un stabiliment balnear pentru militari.

Izvorul nr. 1 de la Căciulata, exploatat iniţial de călugării cozieni Partenie şi Ghenadie, este menţionat de C. Marcial în „Curierul românesc”, la 1827 şi este cercetat în anul 1828, din porunca domnitorului Grigore Ghica, de dr. Mayer, urmat de dr. Karl Friedrich Siller. În 1830, egumenul cozian, Ghenadie, face primele săpături la izvor şi amenajează câteva cabine rudimentare pentru băi. Lucrările propriu-zise de captare sunt făcute în anul 1854 de Alexandru Golescu Negru, care îl consideră „o comoară, un izvor unic în felul lui” şi îl popularizează cu entuziasm. Nume prestigioase, precum cele ale împăratului Napoleon al III-lea al Franţei, împăratului austro-ungar Franz Joseph, preşedintelui Franţei Emil Loubet, arhiducelui austro-ungar Leopold Salvador ş.a., ţes treptat aureola acestui izvor cu rezultate curative de excepţie, îndeosebi în afecţiunile renale. Începând cu anul 1930, apa de la Căciulata începe să fie îmbuteliată.

Profilarea viitoarei staţiuni are ca repere iniţiale consistente, trasarea şoselei prin centrul staţiunii (aşa cum există ea şi astăzi) şi construirea stabilimentului balnear principal de la Călimăneşti (1881 – 1886), investiţie a Ministerului Domeniilor, care prin remodelarea din anii 1911 – 1912, operă a arhitectului Gheorghe Mandrea, devine palatul emblematic al staţiunii Călimăneşti, cunoscut sub denumirea de Pavilionul Central.

Alte momente importante sunt marcate de:

• introducerea luminii electrice, în 1890, având ca sursă un motor cu abur, fapt ce înscrie Călimăneştiul în rândul staţiunilor balneoclimaterice din ţară;
• inaugurarea, în 1902, a căii ferate de pe Valea Oltului, construită de Mihail Râmniceanu, un reputat inginer, membru corespondent al Academiei Române, (edificiul gării din Călimăneşti, finalizat în 1899, este o remarcabilă construcţie amintind de gara din Sinaia);
• concesionarea staţiunii, în 1910, Societăţii Govora – Călimăneşti, moment de trecere la exploatarea profitabilă a apelor minerale de la Călimăneşti;
• în 1912 pe insula Ostrov, mica insulă a rîului Olt locuibilă, în cadrul unei păduri seculare se construieşte un casinou în partea de sud, la locul numit “La Vâltoare”, ansamblul fiind completat cu o popicărie şi o scenă pentru spectacole artistice; pe insulă se află schitul Ostrov, ctitorie a lui Neagoe Basarab; între anii 1975-1980, datorită lucrărilor de amenajare hidrotehnică a Oltului, insula Ostrov a fost supraînălţată, deasemenea şi schitul;
• construirea uzinei electrice, în 1913, care înlocuieşte motorul iniţial cu abur;
• în anul 1924, fondul construit destinat vilegiaturii se întregeşte cu Bazarul şi Teatrul (clădirea în care funcţionează actualmente biblioteca orăşenească), iar în Ostrov se construieşte Cazinoul, astăzi dispărut prin înălţarea Insulei Ostrov, în urma lucrărilor hidrotehnice de pe Olt;
• declararea Călimăneştiului ca oraş cu statut de comună urbană de categoria a II-a, în 1927;
• edificiul construit pentru Primărie în 1927, Biserica „Sfinţii Petru şi Pavel”, Casa Parohială, Căminul Cultural, Şcoala generală construită în 1937 şi hala din piaţă, care întregesc imaginea puterii economice la care ajunsese staţiunea înainte de criza economică din 1938 – 1939;
• amenajarea izvoarelor minerale, a celor două promenade, spre Izvorul nr. 8 (astăzi dezafectată), şi "drumul Geniilor" construit prin pădure, paralel cu şoseaua, în timpul Primului Război Mondial, având ca reper un pod metalic suspendat, precum şi impunătorul pod de piatră care făcea legătura cu Insula Ostrov (completează atmosfera de odinioară a staţiunii Călimăneşti);
• între anii 1928-1944 se pavează șoseaua din dreptul Primăriei până la Izvorul Căciulata;
• criza economică din anii 1929-1933  are repercursiuni și asupra activității din Stațiunea Călimănești – Căciulata, dar odata cu ieșirea din criză, afacerile încep să prospere;
• în 1937 s-a instalat primul telefon. 

3.1 Repere istorice administrative

Prin legea comunală din 1 aprilie 1864 și legea pentru inființarea consiliilor județene din 2 aprilie, 1864, satele erau organizate în comune, în frunte cu un primar şi un consiliu comunal; este şi cazul comunei rurale Călimăneşti, desprinsă de domeniul mănăstirii Cozia după legea secularizării din 1863. De comuna Călimăneşti aparţineau şi satele Căciulata, Muereasca de Sus şi de Jos (până în 1900), Seaca, Gura Văii (alipită în 1868), în timp ce Jiblea şi Păuşa au aparţinut până după primul război mondial judeţului Argeş. În baza legii comunale din 1864, primarul era ales de alegători şi confirmat de prefect. Legea din 1874 dispunea ca primarul să fie desemnat de către prefect, iar cea din 1882 stabilea că primarul se alege de consiliul comunal şi se confirmă de prefect. Legea comunală din 7 mai 1887, cu modificările din 1894 si Legea organizării comunelor rurale si administraţiunea plăşilor din 1 mai 1904 (care a înlocuit Legea din 1887) au venit cu altă soluţie: primarul era ales de către consilieri “dintre membri cu ştiinţă de carte” şi confirmat de prefectul judeţului. Primarul lucra sub controlul direct al consiliului, făcând acte de administrare propriu-zisă şi acte de poliţie comunală. Primarul era reprezentantul obştii, dar şi al puterii centrale şi, ca atare, după înfiinţarea celor două partide care s-au succedat la guvernarea României până la primul război mondial, liberali şi conservatori, reprezenta la nivelul comunei programul partidului de guvernământ. În îndeplinirea atribuţiunilor sale, era ajutat de membrii consiliului comunal şi de funcţionari, între care principalii erau: notarul, perceptorul, comisarul de poliţie – la nivelul comunei Călimăneşti, rolul acestuia din urmă a crescut pe măsura dezvoltării staţiunii –, şeful postului de jandarmi, medicul de plai, dirigintele poştei. Problemele locale ale primăriei Călimăneştiului au fost complexe datorită dezvoltării staţiunii balneare, a problemelor ridicate de dezvoltarea şi modernizarea acesteia în timp, a faptului că în cea mai mare perioadă a făcut parte din zona de graniţă, ceea ce incumba o serie de obligaţii precise şi, nu în ultimul rând, faptului că, vreo două decenii după reforma agrară din 1864, a fost confruntată cu numeroasele probleme ridicate de ţăranii care au intrat sau nu au intrat în legea de împroprietărire, de foştii proprietari şi de arendaşi.

La câţiva ani după reforma agrară, în 1869, documentele consemnează existenţa în Călimăneşti, Căciulata şi Seaca a unui număr de 300 de case, a unei biserici şi a unei case de primării .

În anul 1900, s-a produs o nouă reorganizare administrativ-teritorială a ţării.  Conform noii împărţiri administrative, plaiul Cozia, cu reşedinţa în comuna Călimăneşti, cuprindea 10 comune cu 32 de sate, comuna Călimăneşti rămânând cu satele Căciulata, Gura Văii şi Seaca; Muereasca de Sus, Muereasca de Jos şi “cătunul Hotarele de la comuna Călimăneşti” au format comuna Muereasca de Jos. Criteriile care au stat la baza noii organizări au fost: o comună nu putea avea mai puţin de 200 de contribuabili, distanţele între cătune şi reşedinţa comunei nu puteau depăşi 6 km, noua comună trebuia să dispună de cel puţin 5-6.000 lei venit anual, din care trebuia să întreţina şi serviciul jandarmeriei rurale comunale. Călimăneştiul, cu cele trei sate, avea în jur de 600 contribuabili . La 1 aprilie 1906, satul Gura Văii a fost şi el alipit comunei Bujoreni-Bogdăneşti, iar cercul comunal, format până atunci doar din comuna Călimăneşti, a fost extins prin cuprinderea şi a comunelor Bujoreni-Bogdăneşti şi a celor două Muereasca, reşedinţa aflându-se în Bujoreni-Bogdăneşti.

Statutul administrativ al localităţii Călimăneşti a evoluat de la statutul de comună rurală, staţiune balneo-climaterică, la acela de comună urbană de categoria a II-a, pe care l-a primit în 1927, prin aplicarea legii de organizare administrativ-teritorială din 1925. Potrivit legii, acest statut se acorda aşezărilor rurale evoluate, care se aflau în stadiul tranzitoriu de la sat la oraş. Împreună cu Băile Govora, Băile Olăneşti, Drăgăşani şi Ocnele Mari, Călimăneştii intrau într-o reţea de centre urbane acceptabilă pentru judeţul Vâlcea, având în vedere că în 25 de judeţe nu exista un asemenea sistem urban.

La 1 ianuarie 1930, aşezarea a fost declarată oraş. În acest context şi având în vedere prevederile legii pentru organizarea recensământului general din 29 decembrie 1930, Comisia interimară a decis să acorde denumiri străzilor şi numere caselor din Călimăneşti. Astfel, Călimăneştii şi aşezările aparţinătoare Căciulata, Seaca, Ţigănia au fost împărţite în 17 străzi, cu o lungime totală de 20,9 km şi având o lărgime de la 6 la 26 m. Cea mai importantă era Calea Traian, care coincidea cu şoseaua naţională, pe o lungime de 3,6 km şi avea 305 clădiri construite pe ambele părţi. Urma bulevardul Mircea Basarab „cuprinzând sectorul Cozia-Căciulata de la cantonul Lotrişoara pe şoseaua naţională spre miazăzi şi se sfârşeşte la punctul Sfrengheş-vila Cincu”. Strada avea o lungime de 6 km, dar numai 83 de clădiri. Celelalte străzi purtau numele membrilor familiei regale, ale unor personalităţi istorice (M. Kogălniceanu, V. Alecsandri), al unui om politic în viaţă (Ion Mihalache) şi al unei personalităţi locale (dr.Botescu).

Comuna şi apoi oraşul Călimăneşti a făcut parte din plasa Cozia şi apoi din plasa Râmnicu-Vâlcea. În 1936, prin legea din 27 martie s-a dat o nouă formulare statutului administrativ al staţiunilor balneo-climaterice. Din 1932, oraşul a fost cooptat şi în Uniunea Oraşelor din România.

Reorganizarea administrativ-economică din 15-17 mai 1950, incadrează orașul Călimănești în raionul Loviștea, care cuprindea 10 comune și 1 oraș, Călimăneștiul.

În 1956 are loc o nouă reorganizare administrativă, Călimăneștiul este incadrat în raionul Rm. Vâlcea, împreună cu alte 5 orașe și 27 comune.

Din 24 septembrie 1960, din cele 18 regiuni ale țării rămân 16. Regiunea Pitești devine Argeș, cuprinzând 11 raioane. Călimăneștiul rămâne mai departe în componența raionului Rm. Vâlcea. În 1968 este reînființat județul Vâlcea.

Perioada 1950-1980 a reprezentat un segment de timp în care s-a impus o dezvoltare pe multiple planuri a ceea ce astăzi alcătuieşte complexul balnear şi turistic Călimăneşti-Căciulata. Astfel, încă din 1957, lua fiinţă, în Căciulata, sanatoriul pentru copii cu vârste cuprinse între 7 şi 14 ani, pentru tratarea afecţiunilor hepatice. În 1964, autorităţile  au identificat soluţia potrivită pentru ca aceşti copii sanatorizaţi să nu întrerupă procesul educativ, astfel încât a fost organizată şi şcoala sanatorială pentru deservirea procesului amintit. Tot în 1957 lua fiinţă Sanatoriul de silicoză, singurul din ţară, pentru muncitorii care lucrau în carierele de piatră şi minele de cărbuni, într-o perioadă în care incidenţa acestei boli era crescută. Deceniul 1970-1980 a fost momentul de apariţie a unor noi complexe balneare. Ca urmare a iniţiativei Ministerului Turismului, la 29 decembrie 1971 a fost inaugurat hotelul Vâlcea, prevăzut cu un număr de 240 de paturi, o cantină şi baza de tratament cu următoarele secţii: băi minerale cu sulf, bazin cu apă sulfuroasă, aerosol etc. Un an mai târziu, Uniunea Generală a Sindicatelor din România a construit complexul turistic cu 500 de paturi, inaugurat la 12 februarie 1972. În luna aprilie a aceluiaşi an, se puneau temeliile complexului balnear de la Cozia, având în componenţă 3 hoteluri şi o bază modernă de tratament. În aceste condiţii, creşte şi numărul turiştilor, atât români, cât şi străini.

În perioada 1976-1980 s-au intensificat acţiunile edilitare pentru extinderea staţiunii Cozia, astfel încât, la 28 iunie 1976, era inaugurat hotelul Cozia, iar la 2 decembrie 1979, hotelul Oltul. Fiecare locaţie avea câte 400 de locuri de cazare şi, deopotrivă, restaurant, săli de conferinţe, o bază sportivă etc. Astfel, saltul economic al staţiunii era vizibil în creşterea numărului de locuri de cazare: de la 1.200 la 1945, la 3.500 în 1977, în vilele şi hotelurile staţiunii. Se mai adaugă, tot pentru această perioadă, încă 400 de locuri în hanuri, cabane şi popasuri turistice. La sfârşitul anilor ’70 staţiunea beneficia de încălzire centrală în proporţie de peste 85%.  Ridicându-se la standardele economice şi de exigenţă turistică, pentru perioada discutată, staţiunea Călimăneşti a fost introdusă în circuitul turistic internaţional. În 1975, se înfiinţa secţia clinică de geriatrie a Institutului naţional de geriatrie şi gerontologie din Bucureşti, care a funcţionat mai întâi la hotelul Vâlcea din Căciulata, iar începând cu anul 1977 a funcţionat la hotelul Căciulata de la Cozia. Tratamentele geriatrice se caracterizau în principal pe proceduri de aero- şi helioterapie, kinetoterapie, cure de ape minerale şi administrare de aerosoli.

Între 1981 şi 1986, autorităţile comuniste au iniţiat reparaţii capitale la Pavilionul central şi la baza de tratament din Călimăneşti. Din 1986, Pavilionul central devine Hotelul Central.

Eforturile organizatorice au dus la extinderea capacităţii de rezervoare şi de forare. Au fost date la iveală izvoarele 4, 5, 14, sonda 1005 la Călimăneşti, 1 şi 2 la Păuşa, sondele 1002, 1004 şi sondele 1, 2, 3, 4 la Cozia. Creşterea prestigiului staţiunii, a potenţialului său de vindecare, a dus la creşterea, de la an la an, a celor veniţi la odihnă şi tratament.